Incursiuni folclorice Eminesciene în mine și în înstrăinarea mea- de Elena Santamaria

30.10.2019 09:42

 

 

 

“Codrule, codruţule,

Ce mai faci, drăguţule,

Că de când nu ne-am văzut

Multă vreme au trecut

Şi de când m-am depărtat,

Multă lume am umblat.

Codrule cu râuri line,

Vreme trece, vreme vine,

Tu din tânăr precum eşti

Tot mereu întinereşti,

Numai omu-i schimbător

Pe pământ rătăcitor.”

 

        Ținând cont de faptul că această este o "serata eminesciană", în cadrul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, o să vă mărturisesc impactul pe care l-au avut poeziile marelui nostru poet Mihail Eminescu în viața mea.

  Azi mi-am pus o ie cu motive populare, ca să aduc oarecum în prezent minunatele versuri ale marelui nostru poet și,.. cu alte cuvinte prezența folclorului în opera sa:

 

”Pe sub crengile de fagi

Se-nvârteste hora lin

Mama, mama, ce de fragi

In cămășile de in!”

sau:

"De a vârstei ei caldură, fragii sânului se coc

A ei gura-i descleștată, de-a suflării sale foc".

”La umbrar de liliac, Dragostele ce mai fac ?

Se sărută până zac...

Iar în vale la isvor

Se- ntâlnește dor cu dor

Se sărută până mor.”

 

   Eu totuși nu am dreptul să intru în detalii și să îl analizez pe acest "Dumnezeu al românilor", pentru asta sunt criticii literari. Eu pot doar să vă vorbesc de o carte de poezii a lui Eminescu intitulată "Poezii", ce avea foi de pergamin, foarte finuțe. Aceasta carte împreună cu o casetă cu muzica Mariei Tănase mi le-a trimis mama mea, după ce am părăsit a doua țară, Statele Unite, în care am trăit anii mei de liceu și de facultate, plecând în Spania să mă căsătoresc cu un spaniol-catalan, precum a și fost cred eu momentul în care am rupt cu totul, orice legatură cu tot ce mai rămăsese românesc în viața mea, cu românii de la Chicago, și cu familia mea.

Ei, cât am trăit eu în Catalunya, în frumoasa Barcelona, pe când nu era niciun suflet de om român pe acolo, această cărticică a lui Eminescu și cântecele Mariei Tănase au constituit pentru mine toată România mea: numai în "singurătate" când îmi găseam timp liber mă delectam, conectam cu limba și cu simțămintele mele, numai ale mele, cele cu care m-am născut, citind aceste poezii și ascultând muzica Mariei Tănase până când îmi dădeau lacrimile și plângeam în taină.

Citind, acele poezii ale lui Eminescu, treceam prin toate stările posibile, precum probabil poetul, când le compunea. La mine erau doar în imaginație, în gând, însă erau atât de puternice încât erau pentru mine oxigenul care îmi dădea viață să trăiesc, să sper la ceva mai mult fiindcă eram ferm convinsă că acela nu era locul meu în lume, ci eu, trebuia să revin la locul care mi-a fost destinat încă din născare, aici cu dumeavoastră, probabil chiar aici la seratele eminesciene unde mă simt între frați și surori și unde simt că după atâția ani de înstrăinare, acum recuperez timpul pierdut!.

 

 

 

"Eu, o floricica pierdută de demult

Printre străini și lumi îndepărtate,

Simțeam c-aici era al meu destin

Ci nu acolo printre mărăcini și spini.

Pământul m-atragea cum moartea-atrage

Pe cel care în așternut de paturi zace,

Frumosul m-a cucerit atuncea de demult

Când am plecat, dar niciodata în mine n-a pierit,”

 

Frumosul!

 

Da, poeziile poetului neamului nostru au fost sprijin și încurajare, mi-au dat putere și speranță, a fost unica mea legătură cu țara, atunci când eram singură, într-un exil psihic de înstrăinare de tot ce eu iubeam.

Acea cărticică m-a ținut pe mine în legatură constantă cu limba mea și cu sentimentul ăsta al nostru de nedescris eminescian, profund, gânditor, romantic și literar uneori de neînteles, dar aproape întotdeauna copleșitor și dătător de iubire, de iubirea lui nemărginită pentru poporul român,...pentru natura atât de minunată și prezența în toata opera sa, pentru sentimentul nostru, numai al nostru de "dor"; Pe măsura ce-i citeam poeziile, mă simțeam mai aproape de țara mea, mai aproape de limba mea, mai aproape de literatura pe care tocmai când începeam s-o îndrăgesc, eleva în clasa a VIII la Craiova, a trebuit să părăsesc țara, fiind aceasta prima și marea ruptura cu tot ce mă definește. In clasa a VII-a la Craiova, profesorul Dosa ne obliga să menținem caietul de literatură cât mai atractiv posibil, cu toti scriitorii și poetii; atunci, nu îmi amintesc ce poezii citeam de Eminescu, poate Aron Pumnul, Scrisorile,... dar știu că mă îndrăgosteam de citirile mele și nu numai, inclusiv de bustul lui atât de frumos: îmi tăiasem părul pentru prima oară și mi-l pieptănam ca în poza poetului.

 

La revenirea mea în țară, prin anul 2005, lumea nu înțelegea de ce vorbeam

destul de bine românește, nu uitasem limba; poate era pentru că, pe lângă

rugăciunile mele care erau doar în limba română, poate și cartea de poezii a

poetului nostru era o carte de rugăciuni pentru mine, pentru legătura mea

transcendentală dintre dorința mea interioară și împlinirea ei, sau chiar trăirea sentimentelor mele doar prin vis.

In cartea Doctorului C. Vlad, este un motto: "Ceea ce omul numește geniu, este nevoia de a iubi; în afara de aceasta totul este deșert". A de Musset

Ca toți oamenii, cred eu că Eminescu avea nevoie de multă iubire. El era plin de iubire, toata iubirea și măiestria lui se revărsau în operele lui atât de vaste și mărețe, de nimeni altul depășite. El iubea doar prin creația lui, însă nu a fost răsplătit cu aceeași monedă, nici măcar marea lui iubire, Veronica Micle nu l-a iubit precum sufletul lui avea nevoie.

 

”Ce e amorul?

E un lung prilej pentru durere,

Căci mii de lacrimi nu-i ajung

Și tot mai multe cere.”

 

A iubit atât de mult și dorea să fie iubit, încât în poezii își exprima dorința: spunea cum, unde, când și de cine dorea el cu pasiune să fie iubit.

 

E trist ca nimeni să te ştie,

Dar şi mai trist să-ţi zici mereu

Că te-a pătruns nimicnicie

Deşi ai fost ca Dumnezeu.

Şi din comoara-mi de suspine,

Cu amintiri, cu dor îmbrac

Acest amor bogat în chinuri

Şi-n mângâieri de tot sărac.”

 

Astfel, ultimul mare romantic european, exprima sentimentele de dragoste în mijlocul naturii, îmbinând armonios natura cu iubirea, care iată, dau naștere folclorului atât de iubit de poet, fiind el un pasionat culegător de folclor, alergând după nunți și petreceri, adaptându-se din ele.

Și tot răsfoind,.... am aflat că și poetul avea înclinații muzicale, ba avea și repertoriu, -el chiar cânta-: "Cântecele populare îl încântau și le savura cu multă plăcere. Din repertoriul său nu lipseau melodii ca : ,,Eu sunt Barbu lăutarul’’, ,,Dragi boieri din lumea nouă’’, ,,Frunză verde de piper’’, ,,Cucuruz cu frunza-n sus’’, ,,Mai turnați-mi în pahare’’ etc. Se zice, că atunci când interpreta cântecul ,,Eu sunt Barbu lăutarul’’ și ajungea la versul: ,,Eu mă duc, mă prăpădesc’’ era așa de melancolic și cuprins de atâta emoție de jale, încât lăcrima."

Apoi despre publicitate și critici zice el: ,,A ieși în publicitate nu-i glumă. Mai de multe ori îmi pare rău c-am publicat ceea ce am publicat. Este o zicală din bătrâni:,,Gura să aibă trei lăcate: în inimă, în gât, și a treia pe buze: când îți va scăpa cuvântul din inimă, să nu scape de cealaltă, că dacă ai scăpat o dată vorba din gură, n-o mai prinzi nici cu calul, nici cu ogarul, ba nici cu șoimul’’.

 

”Criticilor mei

 

Multe flori sunt, dar puţine

Rod în lume o să poarte,

Toate bat la poarta vieţii,

Dar se scutur multe moarte.

E uşor a scrie versuri

Când nimic nu ai a spune,

Înşirând cuvinte goale

Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ţi frământă

Doruri vii şi patimi multe,

Ş-a lor glasuri a ta minte

Stă pe toate să le-asculte,

Ca şi flori în poarta vieţii

Bat la porţile gândirii,

Toate cer intrare-n lume,

Cer veştmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,

Pentru propria-ţi viaţă,

Unde ai judecătorii,

Ne'nduraţii ochi de gheaţă?

Ah! atuncea ţi se pare

Că pe cap îţi cade cerul:

Unde vei găsi cuvântul

Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deşerte,

Care roade n-aţi adus -

E uşor a scrie versuri

Când nimic nu ai de spus.”

 

Eminescu este un convins credincios: “Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”. Acum îl slăvim, dar în viață el suferea, trăia mereu în dor, nu a putut să se bucure nici în amor și nici de capodopera lui, fiind împrejurat de mulți dușmani care probabil i-au și curmat și viața.

Și în încheiere, pentru bucuria și odihna poetului doresc să grăiesc rugăciunea:

 

”RUGĂCIUNE

Craiasă alegându-te

Îngenunchem rugându-te,

Înalța-ne, ne mântuie

Din valul ce ne bântuie;

Fii scut de întărire

Și zid de mântuire,

Privirea-ți adorată

Asupra-ne coboară,

O, maică prea curată

Și pururea fecioară,

Marie!

Noi, ce din mila sfântului

Umbră facem pamântului,

Rugămu-ne-ndurărilor

Luceafărului mărilor;

Ascultă-a noastre plângeri,

Regină peste îngeri,

Din neguri te arată,

Lumină dulce clară,

O, maică prea curată

Și pururea fecioară,

Marie!

Amin!”

 

    Mulțumesc din suflet d-nei Rodica Subțirelu pentru această frumoasă invitație să iau cuvântul în fața acestui minunat public, mulți membri ai Uniunii Ziariștilor Profesioniști.

 

 



Buletin informativ

Înscrieți-vă la buletinul nostru informativ:

Contactati-ne

To Top