Ziua Poeziei și, La mulți ani, poetei!

           Ziua Internațională a Poeziei precede astăzi o zi importantă a poetei Lucia Barbu, sărbătorește ziua de naștere, nu știu câți ani a împlinit și a împletit în firul vieții, dar sigur este o vârstă frumoasă. Primii pași ai Luciei înspre poezie și lirică au fost remarcați în anul 2014, atunci când s-a făcut văzută la lansarea antologiei de versuri” Vise Târzii” pe scena Festivalului de carte de la Bookfest din București. Apariția ei pe scenă m-a bucurat și entuziasmat deoarece consider este înzestrată și dăruită cu mult talent și usurința cu care scrie versuri face să o îndrăgim cu toții. În volumul de debut spunea așa ” M-am născut în București , pe 21 martie , luna care este cumpăna naturii...Poate de aici dragostea mea pentru tot ceea ce înseamnă frumusețe în stare pură”

Lucia Barbu își satisface nevoia de exprimare care o ajută să se relaxeze, o pasiune care-i dă forță și curaj de a învinge timpul și durerile acestei lumi trecătoare.

Forța cu care scrie nu face altceva decât să o admir și să-i doresc pe viitor cât mai multe realizări frumoase și putere de creație infinită.

La mulți ani, Lu!

Cu sinceră admirație!

Cât te-am iubit

Cât te-am iubit? Cât marea și oceanul la un loc,

Că tot nisipul plajelor din lume,

Și am crezut că am avut noroc

De mari iubiri, năvalnice, nebune.

Eu te-am iubit cât cerul, și mai mult,

Și te-am iubit de aici până la stele

Și sufletul vibra de-acel tumult

Ce invada în gândurile mele.

Simțeam că nu am aer fără tine,

Când într-o zi plecata-i sus, în stele

Și rătăcești în zările senine

Plutind la braț cu dorurile mele.

Da, te-am iubit cu mare-ncrâncenare,

Atât cât nu poate cuprinde versul, 

Și nu există dragoste mai mare

Că te-am iubit atât cât Universul!

La ceas de noapte

Cununa dorului a sângerat în mine

Ca spinii de pe fruntea unui Christ

Și au adus fiorul și durerea,

Pe chipul meu, al unui înger trist.

La ceas de noapte, contropit de gânduri

Ce învelesc câmpia de trăiri,

Când ceru- aprinde candele rotunde,

Încerc să te aduc din amintiri.

Lipsesc trei cioburi-urme de iubire,

Pe trei culori de vară, în Apus,

Atunci când strunele au încetat să cânte

Pe o vioară, care -n cer a plâns.

Culorile s-au șters de atâta vreme, 

Prin ceață văd imaginea neclară, 

A fost nemărginirea unui vis, 

Sau doar, în trecere, o simplă gară?