Acolo, unde marea scrâşneşte la ivirea primelor raze solare, acolo, unde luna se oglindeşte în ochii îndrăgostiţi şi se unduie în valuri, unde vezi pescăruşi dansând în ritm de briză născută din neant şi, acolo, unde mai auzi, din când în când, cântând la scripcă un lăutar becher, rătăcit pe maluri de destin, acolo îmi săvârşesc eu menirea de călătoare între lumi.
Dumnezeu m-a desemnat să fiu puntea între două lumi de educaţie şi culturi atât de diferite, cu viziuni şi aspiraţii proprii, dar a căror istorie se împleteşte atât de bine, ca două râuri-surori izvorând din acelaşi punct: credinţa în Dumnezeu.
Am fost binecuvântată cu două mame. Două mame pe care le iubesc deopotrivă, care ocupă acelaşi loc în inima me
a. Mă întreb, cine şi-ar putea separa mamele?!
Una este ROMÂNIA – cea care m-a hrănit material şi spiritual, m-a educat şi format un om vrednic să duc stindardul culturii mai departe, să-i îmbogăţesc tezaurul ce va fi lăsat moştenire generaţiilor viitoare, să nu-şi uite originea, rădăcinile din care se trag, căci, fără rădăcini, un om e ca un copac mort în picioare.
Cealaltă mamă este TURCIA – mama biologică, unde mi se află rădăcinile adânci, sângele ce clocoteşte în vene, seva din care mă trag, spiritul de supravieţuire şi păstrare a comorilor culturale de pe cele şapte coline şi tot întinsul ţării, de transmitere a obiceiurilor şi tradiţiilor populare, a limbii materne, căci fără toate acestea s-ar pierde identitatea unui popor.
Cel mai înălţător sentiment de iubire este iubirea de PATRIE şi NEAM. Ferice de mine că am parte de iubirea a
două patrii şi a două neamuri! Nimic mai sfânt! Iubirea a două mame: mama biologică şi mama de lapte, cum e o vorbă la noi des
pre femeia care alăptează un alt bebe decat al ei, aceasta îi devine mamă (de lapte) şi se bucură de acelaşi respect şi aceeaşi consideraţie ca mama biologică. Devine o legătură sfântă, indestructibilă. Pentru că, fără doar şi poate, patria trebuie să fie cea mai iubită. Pentru că, fără ea, nu am exista. Fără ea, am trăi iadul pe pământ. Ea nu are rezerve. Nu are alternative. Viaţa şi moartea noastră se află în ea. Dacă am rămâne fără patrie, nu s-a inventat nimic care să ne facă dorul să tacă. Şi am fi orfani. Ca atunci când rămâi fără părinţi. Părinţii nu
ni-i alegem, dar, după ce ne naştem, se cuvine să arătăm recunoştinţă, iubire şi respect. Facem orice să câştigăm raiul ascuns sub tălpile lor. Spunem cu inima plină “Casa mea”. Bine, dar bucata de pământ pe care se află ea e doar o părticică dintr-o bucată mai mare în care trăiesc semenii noştri. Este ceea ce numim noi “patrie”, fiindcă în ea existăm cu toate durerile, bucuriile şi fericirile noastre, în ea ne găsim adăpost şi nici pe ea n-o alegem. Pur şi simplu ne naştem în ea. Aşa este dat. Sub flamura-i fluturând în vânt se cuvine s-o cinstim, căci ea e “Casa noastră”, a tuturor ce suntem parte din ea şi e în inima noastră. Iubirea de patrie e în credinţă. Trebuie să ocupe primul loc în rugăciunile noastre. S-o ocrotim, ca să ne ocrotească!
