Când îngerii te cheamă...
Ştiu că te doare, crinii lacrimează,
În petale nu încap decât cuvinte
De- alinare, şi de consolare... Sângerează
Viaţa, dar nu te- opri, mergi înainte.
Abia te- ai despărţit de acel fluviu,
Şi- ai vrea să te învârţi, lovit de mal,
Unde e podul, ce te- aruncă în Vezuviu
Ţi- e dor, atât de dor, de- acel vulcan.
Şi rătăceşti, corabia te - ademeneşte,
Din ea angelici oameni se ivesc,
Cu lumea ta, încet spre ea păşeşte,
Să vezi, cât de departe aripile- ţi cresc.
În urmă, umbra ta, actriţa scenei,
Înconjurată de osardnicii actori,
Dansează fluturii cu ea, de - o vreme,
Şi se despart de tine, şi zmeii, dacă zbori.
Văzduhul, apa, subteranul, cerul-
Cu braţe de cristaluri mi te sfarmă,
Să fii parfum de aur, împrăştiind eterul
Prin fiecare suflet, când ingerii te cheamă...
În sânul naturii
După asemanarea ta, iubite soare,
Zidesc ferestre din colinde dulci,
Cu raze arcuite, le îndemn să zboare,
În albastrul cerului, spre frăgezimi de nuci.
Şi nu- n zadar sunt toată cu natura,
O casă de la ea, aş duce- o - n cer,
Să o admire- noaptea- luna, dimpreună
Cu duioşiile zidite din lumini de măr.
Şi aprioric, gust, în fiecare zi din ea,
La sânul ei, bujorii cad în floare,
După asemănarea ta, natura e o stea,
În care viaţă prind minunile- ancestrale.
CE FACI, DOAMNE...
Ce faci, Doamne, Totul mă invocă...
Legământul Tău, cu spini miloși,
Curge, ca o apă, susurând spre boltă,
Ochii Tăi mă apără, evlavioși.
Vreau să-ți apăr, Doamne, harul,
Să-ți adun cuvântul cu-ndurare,
Inima în larg, ținând, se-apleacă
Rugii infinite a iubirii Tale.
Orice pribegie mă duce la Tine,
Și făgăduiesc să mă ridic,
Ca un crin, visând spre zări senine,
Ca o pâine îndrăgostită de un spic.
Miezul vieții, Doamne , eu ți-L laud,
Noaptea vine către mine, ca o stea,
Să te ocrotesc și numele să-ți caut,
Să îngenunchez în calea Ta.
Ce desfăt să știu, decât acela
De-a simți, că m-am smerit,
Bunătatea Ta mi-e mângâierea
Și mă-ntorc la Tine-n orice rând.
Vioiciunea minții o găsesc,
Doamne-al meu , printre petale,
Albe file, ce mă îmblânzesc-
Crinii nemuririi vegetale.
Și iubesc, prin Legea Ta, pământul,
Larg hotar, prin care moștenesc
Harul Tău, tăcerea și Cuvântul,
Când nici fiarele nu rătăcesc.
Ce faci, Doamne, e o apărare-
Toate, câte faci, cu harul Tău,
Vreau să Te citesc, la o lumină mare,
Vreau să nu te părăsesc, bun Dumnezeu.
TRISTEȚEA LUNII
Sub mantia, ascunsă-n albul dimineții,
Cu lanturi, despletindu- se, prin norii grei,
Interogându-și pașii, in văduvia nopții,
Ca să răsară un voinic , un soare,-n urma ei-
Plutește, prefăcându-și fața în mozaic,
Albastrul cenușiu în ritm de dans o poartă,
Dansează luna lin, cu trupul pal, arhaic,
Și două stele strălucesc cu ea, departe.
Iar cerul enigmatic, înfricoșat în noapte,
Cuprins e de acest tărâm, incendiat și gol,
Totul mocnește, sub zări orbesc în șoapte
Puterile lunatice, închise -n pașnicul obol.
Feerica stăpână se stinge, apoi se -ncinge,
Și face grații trupu-i, peste pământ domnind,
Și raza ei integră, în geamuri se răsfrânge,
Cobor tăcerile -i adânci, aici, și se aprind.
Lumina ei orbește, focu-i tresaltă galeș,
Pe pleoapele-mi, ce dorm, ea se coboară...
Acest tărâm lumesc , ce-l revelez, e oacheș,
Tristețea lunii, însingurată, pe oricine doboară...
LUMINA VERDELUI SINTACTIC
Aprind lumina verdelui sintactic,
Și razele de soare mă proclamă
Un murmur de femeie, ideatic,
O alta lume- visul cel din strană.
Proclam, în suflet, lumina inerentă,
Închid sărutul cu ochii iubitori
Și curăț fructul copt, cu mentă,
Îmbăt acest solar și tainic dor...
Cu propriile rugi mă consolez,
Și sâmbure de adevăr sădesc
În glastra, luminândă, ca un vers-
Ce veșnic Univers ... Să tot iubesc.
Când galaxiile tacit, vibrează,
M- apropii mult mai mult de cer,
Să le trimit lumina din amiază
Acelor miriade, căror mă ofer.
E PRIMĂVARA VEȘNICĂ-NTRE NOI...
Iubirea mea, e primăvară veșnică-ntre noi,
Eu vin spre tine, c-un mănunchi de liliac,
Așa de parcă, luna Mai ne-ar fi un leac,
Vin drept la tine, să fim veșnic Noi…
Prin florile acestea albe de speranță,
Pășesc cu gândul meu curat să te alint,
Căci între noi nu mai e umbră, și nici ceață,
E primăvară între noi, te chem, cântând…
La răsărit de cântec și de vers, te strigu-mi,
Într-un amurg, ce nu va mai veni, fără de tine,
Se vede primăvara, sufletul în față regăsindu-mi,
Ca o binecuvântare ești, liniște a muzei mele divine.
Vom înflori, Iubire, din iarba, care înverzește,
Vom înverzi, în primăvară, din liliac ce-a înflorit,
Te chem iubire, printre doruri, vino de privește,
Cât noi de mult suntem aproape, și primăvara ne-a unit.
Iubirea mea, e primăvară veșnică-ntre noi,
Copacii, iubitori și ei, cu flori se-mpodobesc,
Și astăzi tot rămânem în adieri ușoare, goi,
Și alergăm, din ploi ce cad în suflet, ca un dar ceresc.
Cu a ta sfântă poezie vin să îți spun că sunt,
Și primăvara mea să ți-o aduc, dar nu ca anotimp,
Ci ca pe-o inimă, ce înflorește, însămânțată-
În trupul tău de drag, divin cuvânt…vin binecuvântată,
Din primăvara noastră, cu flori îmbrățișată!
RENGA
Harice vise
Deschid pleoapa zilei-
Îngăduinţa.
Visele te înşeală,
Când nu ai timp să visezi...
autor Lilia Manole